12 adolescenți, doi adulți, trolere, rucsacuri, saci de dormit și un tren care pleacă din Brașov la 18:42. Destinația: Parcul Național Pădurile Bavareze (Bayerischer Wald), din Germania. Până acolo avem o noapte pe tren, câteva schimbări și suficient timp să aflăm că, atunci când călătorești cu 12 copii, numărătoarea devine una dintre cele mai importante activități dintr-o gară.
Prima noapte o petrecem în tren, la cușetă. Dimineața ajungem la Viena și de aici încep schimbările. Urmează gările Linz, Passau și Plattling. La fiecare oprire coborâm cu tot calabalâcul, căutăm următorul peron și numărăm copiii. Apoi mai numărăm o dată, să fim siguri. La următoarea gară, o luăm de la capăt.
Copiii par să ducă drumul foarte bine. Se mănâncă, se vorbește, se ascultă muzică, se mai și doarme. Și uite așa ajungem, luni după-amiază, la Plattling. De aici ne ia un microbuz și, după aproape o zi petrecută prin trenuri și gări, intrăm în pădure.
Am ajuns la Wildniscamp am Falkenstein, tabăra de sălbăticie a Parcului Național Pădurile Bavareze, unde urma să stăm în următoarele zile.
Casa noastră din pădure
Tabăra se află la aproximativ 700 de metri altitudine, la poalele vârfului Großer Falkenstein, de 1.315 metri. Căsuțele în care vom dormi sunt răspândite printre copaci și nu seamănă deloc unele cu altele. Unele sunt tematice: Casa din Copac, Casa de pe Pajiște, Cabana de pe Apă, Cortul din Pădure sau Steaua Luminii. Altele sunt inspirate din locuințe tradiționale întâlnite în regiuni ale unor parcuri naționale din alte părți ale lumii, precum Brazilia, Mongolia, Chile sau Venezuela.
Curent electric în căsuțe nu avem. Așa că lanterna de pe lista de echipament își dovedește repede utilitatea. La fel și sacul de dormit. În mijlocul taberei este o clădire comună unde mâncăm, stăm împreună și facem activități. Tot aici spălăm vasele, iar de ordine și curățenie ne ocupăm tot noi. În tabără, fiecare contribuie la treburile de zi cu zi. Prima seară trece repede. Ne uităm prin tabără, copiii își aleg căsuțele, ne instalăm, mâncăm și încercăm să ne obișnuim cu locul în care vom sta în următoarele zile.
A doua zi începem să mergem. Și o să tot mergem…
Mergem. Și mai mergem puțin
Prima drumeție este prin Valea Kolbersbach, o zonă umedă renaturată. Wolfgang, ghidul nostru, a ieșit la pensie, dar încă vine cu aceeași plăcere să le povestească oamenilor despre locurile în care a crescut. Se vede repede că îi place ce face. Ne oprește des lângă câte un arbore, un curs de apă sau o urmă și ne arată lucruri pe lângă care, singuri, probabil am fi trecut fără să le observăm.
În multe locuri vedem zone întine cu molizi uscați. Imaginea e puțin ciudată la început. Suntem într-un parc național și, cu toate astea, pădurea nu este peste tot verde.
Aflăm că molizii au fost afectați de gândacul de scoarță. Aici, însă, arborii morți nu sunt scoși din pădure doar pentru că au murit. În parc, procesele naturale sunt lăsate să se desfășoare singure, iar lemnul mort rămâne în circuitul naturii. Printre trunchiurile uscate se văd însă puieți și arbori tineri. În locul pădurii care s-a uscat crește deja una nouă.
A doua zi, ghidul nostru este Mario, cel care s-a ocupat și de programul excursiei. Cu el urcăm spre culmea montană, trecem prin pășuni și turbării și mai adăugăm câteva ore bune de mers la bilanțul excursiei.
Pentru copii, zilele petrecute aici înseamnă multe ore de mers, dar și multe lucruri noi de descoperit. La finalul uneia dintre drumeții, unul dintre ei spune simplu: „A fost obositor, dar și foarte frumos. Am aflat lucruri noi.”
A fost cald, unele trasee au fost mai lungi, iar pentru mulți dintre ei atâtea ore de mers prin pădure nu fac parte din programul obișnuit. Așa că oboseala devine și motiv de glumă. „Ieri simțeam că ne adună ceilalți cu fărașul de pe drum”, spune una dintre fete.
Intrăm și într-un copac
Joi ajungem la Waldspielgelände Spiegelau, locul de joacă și traseul de educație despre natură al parcului național. După două zile cu mult mers, schimbarea este binevenită. Aici înveți despre pădure în timp ce te joci. Sunt trasee de echilibru, locuri unde trebuie să sari, instalații pe care le descoperi pe parcurs și chiar un trunchi gol pe dinăuntru, prin care poți trece. Evident, copiii încearcă primii. Și, până la urmă, nici adulții nu se lasă mai prejos.
Mai departe aflăm în câte feluri este folosit molidul de viețuitoarele pădurii: lichenii cresc pe scoarța lui, cocoșul de munte se adăpostește în coroană, uliul porumbar își face cuib pe ramurile puternice, veverița găsește hrană în conuri, iar liliecii vânează insecte deasupra coroanei. Un alt trunchi este transformat într-un fel de linie a timpului: inelele de creștere sunt puse alături de diferite momente din istoria oamenilor.
Nu stă nimeni să ia notițe, dar la discuția de seară se vede că multe dintre lucrurile aflate peste zi au rămas. Una dintre fete spune: „A fost cea mai faină zi dintre toate. Am făcut lucruri foarte interesante. Și, foarte important, față de ieri, a fost mult mai lejer”.
Operațiunea Cehia
În aceeași zi ajungem și la granița dintre Germania și Cehia. Nu este vamă, nu este barieră. Avem un indicator și pădure cât vezi cu ochii. Facem câțiva pași și suntem în Cehia. Pentru o parte dintre copii, momentul vine însă cu o problemă serioasă: folosesc o aplicație care le urmărește traseul și le marchează țările prin care au trecut, iar Cehia trebuie să apară și ea pe hartă. Așa că mai merg puțin. Verifică telefonul. Mai înaintează câțiva metri. Mai verifică o dată. La un moment dat se și aleargă prin pădure, numai să apară Cehia în aplicație. Până la urmă, operațiunea reușește. Unul dintre copii vine și cu o dovadă care nu are nevoie de internet: „Am luat o piatră din Cehia.” Piatra ajunge în rucsac și plecăm mai departe.
Spre seară, programul se mai liniștește. Se joacă badminton în poiană, se stă pe iarbă, iar apoi ne strângem și vorbim despre ziua care a trecut: ce le-a plăcut, ce i-a surprins, ce le-a rămas în minte. Apar pietre cu nume, hărți pe telefon cu țările prin care au trecut, afine culese pe drum și glume pe care probabil numai noi le mai înțelegem.
Din discuții aflăm și mai multe despre cum au ajuns cei 12 copii să câștige excursia în Parcul Național Pădurile Bavareze.
Dar cum am ajuns noi aici?
Excursia în Pădurile Bavareze este premiul concursului „Adoptă un colț de natură”, organizat de Fundația Conservation Carpathia. Timp de șase săptămâni, fiecare copil și-a ales un loc din natură și a avut grijă de el. Au început prin a-l prezenta, au făcut curățenie, au observat plante, arbori și insecte, au făcut activități cu prietenii sau cu familia, iar la final au arătat cum s-a schimbat locul.
Colțurile lor de natură nu seamănă între ele. Unul dintre copii a ales să amenajeze, împreună cu prietenii lui din sat, o mică sală de clasă în aer liber. Au construit bănci, au pus o tablă, postere cu păsări și pești, recipiente pentru colectarea deșeurilor și au cosit iarba. Au încercat să facă și niște cuiburi pentru păsări. Nu prea le-au ieșit. „Băteam cuiele prea strâmb. Mai avem de exersat.”
O altă fată a ales un loc între patru copaci din grădină, unde se juca încă de când era mică. Înainte să intre în concurs, recunoaște foarte sincer că mai mânca ceva dulce acolo și apoi lăsa ambalajul pe jos. „Ziceam că îl iau când plec și nu-l mai luam.” Acum nu mai face asta.
Un alt copil și-a ales o bucată de pădure unde mergea cu prietenii. A tuns iarba, a strâns sticlele lăsate de alții, a pregătit locul și acum vrea să facă și o masă acolo. Concursul s-a terminat, planurile lui nu.
Și motivele pentru care s-au înscris au fost diferite. Una dintre fete spune că înainte nu știa mai nimic despre fundație. Auzise despre zimbri și atât. După o prezentare la școală i s-a părut interesant proiectul și s-a înscris. „Cum sunt și pasionată de pădure, am zis că o să fie o experiență foarte faină. N-am nimic de pierdut prin asta. Eventual trenul, dar l-am prins.”
Da. Trenul l-a prins.
Și totuși, am prins toate trenurile
Vineri strângem, facem curățenie și pornim spre casă. Mai întâi luăm trenul din Parcul Național, apoi un microbuz ne duce până la gara din Plattling. De aici începe din nou șirul schimbărilor: Passau, Linz, Viena, iar apoi trenul de noapte spre Brașov. Din nou bagaje, copii și grija să fim cu toții în trenul potrivit. De data asta, însă, avem deja ceva experiență.
În cele câteva zilele pe care le-am petrecut în Parcul Național Pădurile Bavareze am dormit în mijlocul pădurii fără curent, am mers prin turbării și pășuni montane, am văzut arbori afectați de gândacul de scoarță și puieți crescând printre trunchiurile uscate, am trecut pe jos în Cehia, am intrat într-un copac și am mers suficient cât să aflăm cum e să fii „adunat cu fărașul”. 😊 Ne întoarcem acasă cu multe povești. Dar fiecare se întoarce și la propriul lui colț de natură. La grădina bunicii, la zăvoi, la bucata de pădure dintre câmpuri, la locul dintre patru copaci.
Una dintre fete și-a ales o parte din grădina bunicii. Înainte mergea acolo mai ales pentru tufele de zmeură. După concurs, lucrurile s-au schimbat. „După ce am început să mă implic fizic și emoțional, parcă nu mă mai lăsa sufletul să trec pe lângă locul ăla și să nu mă duc să adun gunoiul.” Din Germania și-a sunat mama să întrebe dacă mai trecuse pe la grădina bunicii. Trecuse. Colțul ei de natură era bine.
